Stuck

Inceputul acesta de an si cu precadere ultimele zile care s-au scurs au fost un prilej bun pentru introspectie. Prin natura sa intunecata, in perioada aceasta mi se pare ca viata s-a desfasurat mai mult pe plan interior. Zilele scurte si noptile lungi mi-au cazut greu pe suflet si mintea a fabricat tot soiul de monstri. Noroc ca de vreo doua zile a iesit soarele si e mai bine.

Am inceput o carte care m-a captivat prin subiect, sinceritate si maniera naturalista de scris, de-a dreptul brutala prin subiect: "Cartea blocadei", care prezinta povestea celor 900 de zile de asediu ale Leningradului, in al doilea Razboi Mondial. Si nu e doar o naratiune, ci sunt extrase fragmente din jurnalurile locuitorilor, iar 3 dintre ele sunt citate aproape integral: cel al unui adolescent de 16 ani, insemnarile unei femei, mama a doi copii mici si caietul unui intelectual, istoric. Toate infatiseaza calvarul foametei, al bombardamentelor si felul in care viata obisnuita se schimba: lucruri necesare traiului de zi cu zi devin greu de procurat (mancare, lemne,) si capata o mare importanta, relatiile intre oameni se perimeaza, iar prietenii si rudele devin dusmani, nu din rautate, ci din lipsuri. Lectura e coplesitoare, povestile sunt reale si mult-prea triste, iar atmosfera e dezolanta. Poate pentru mine care empatizez foarte mult nu a fost cea mai buna idee sa ajung la aceasta carte, dar, ca de obicei, cred ca vin inspre noi lucrurile de care avem nevoie. Pur si simplu citind am inceput sa imi dau seama ce viata binecuvantata am, cata siguranta, liniste si perspectiva, desi toate acestea sunt iluzii...oricand situatia poate lua o turnura, mai grava sau mai buna. Am inteles ca vanam mereu mai binele si nu m-am sinchisit de binele imediat pe care il traiesc. Si pentru ca lectia sa se fixeze, a fost nevoie de un eveniment care sa ma scoata din zona de confort: am cazut cu placa si mi-am rupt mana. Atat de simplu si atat de neasteptat. Dupa ce am depasit adrenalina primei zile, cu dureri, spital, pus mana la loc, ghips, a inceput asteptarea. Cat de nerabdatoare suntem noi, fiintele umane si cum ne proiectam intr-un viitor fictiv: deja ma vedeam peste vreo doua saptamani, mai bine, facand de toate iar si incercand sa ignor ca am ramas intr-o mana, pana una alta si ca va fi un proces lent de recuperare. Deja in a patra zi entuziasmul mi s-a mai potolit, vizita la medic m-a adus la realitate si a aparut intristarea si neputinta. Boala e o metoda buna de stabilit prioritatile si poate unul dintre singurele momente in care ne centram pe propria persoana: suntem doar noi cu noi in noi.
Probabil aveam si eu nevoie de aceasta pauza, desi nu e modul ideal de mi-o lua. Acum va trebui sa incerc sa imi gasesc rabdarea si linistea si sa opresc roata de ganduri negre.